La semafor

Bate un vânt rece şi tăios. Plouă mărunt. Mă îndrept cu paşi iuţi spre birou, tremurând din toate mădularele. La semafor, roşu. Normal! Înjur ceva în gând.
Înţepenesc pe trotuar cu umerii ridicaţi, pumnii strânşi, picioarele adunate şi rigide sperând ca astfel să-mi pierd pentru cele câteva secunde de aşteptare, capacitatea de a mai simţi vreun stimul din exterior. Lângă mine, prea aproape, un tip. Îl observ cu privirea periferică studiindu-mă insistent, din vârful cozii până la tocuri, apoi ia aceeaşi poziţie ca şi mine. Ţeapăn, cu picioarele adunate, mâinile strânse pe lângă corp, pumnii strânşi, privirea înainte. Mă întorc curioasă spre el. Se întoarce aşijderea. Îmi aşez geanta pe umăr, înjurând din nou ceva în gând. Mă imită şi îşi pune pe umăr o geantă fictivă. Zâmbesc ironic în timp ce-mi aranjez fusta ridicată de vânt. Îmi reproduce gestul, aranjându-şi o fustă imaginară. Verde. Pornim! O zbughesc pe trecerea de pietoni, hotărâtă să nu dau mai multă importanţă decât merită, acestui eveniment. Mă urmăreşte întocmai. Ajung pe celălalt trotuar simţindu-mă ca după o cursă de viteză în care treci linia de sosire umăr la umăr cu adversarul.
Mă opresc. Se opreşte. Zic:
"Eu am tot dulapul în geanta asta! Dacă ţi-aş da cu ea în cap, ai putea să faci diferenţa clară între material şi fantezie! Vrei să mimezi şi asta?" Luat pe neaşteptate, se fâstâceşte. ... "Iar fusta, fusta aia, îţi stă ca dracu' peste blugi şi are o culoare oribilă!"
Trezit dintr-o dată din uimire, începe a râde cu poftă. Zâmbesc şi eu, îi întorc spatele şi pornesc grăbită mai departe.
Spaţiul meu intim este din nou liber!

Eseu despre piciorul Femeii

S-a scris despre iubire, amor, patimă, dorinţă, pasiune, sex şi alte asemenea. Les connaisseur, (cunoscătorii, pentru noi) au întors femeia pe toate părţile, preamărind-o sau ponegrind-o, în versuri sau în proză, pe şleau sau în metafore, opere desăvârşite sau dimpotrivă. "Femeia", cu sau fără majusculă, a fost şi este animal de studiu şi subiect desăvârşit pentru slove de tot felul.
Bag de seamă însă, că poezia voluptăţii şi calvarului femeii s-a transformat în timp în studiu de proporţii restrânse, ce tratează, îndeosebi, aspecte legate de perfecţiunea (sau imperfecţiunea) formei - o abordare de altfel pertinentă pentru marea majoritate a celor care au impresia că latura intrinsecă a fost deja epuizată.
M-a contrariat o lectură recentă, scrisă de Mihai Rapcea:

"Ideea mi-a venit pe cand admiram in tramvaiul 34 (ce merge catre Bucur Obor) picioarele ce se iveau de sub fusta unei femei. Mi-am spus atunci, privind ganditor catre ele: “Am citit atatea tampenii la viata mea, scrise de altii !” Dar n-am citit nimic despre picioare. In special despre piciorul femeii. Despre misterul acestei minunate creatii a lui Dumnezeu. De ce nu !? Si iata acum expusa pe larg si cu lux de amanunte viziunea mea asupra piciorului femeii. [...]"
Mihai Rapcea

Bucăţi de vreme

El era atent şi iscoditor, uneori până la obsesie, eu eram arogantă şi dezinteresată.
Era introvertit, zâmbea rar, vorbea puţin şi elocvent.
Eram dezinvoltă, gălăgioasă, râdeam din orice cu gura până la urechi.
În plus, iubeam pe altcineva, probabil şi el la fel.

O bună bucată de vreme l-am dispreţuit pentru că nu puteam să-l înţeleg, apoi, pentru încă o bucată de vreme, mă fascina tocmai din acest motiv. Aveam impresia că jucăm un fel de tenis de câmp al interesului şi curiozităţii reciproce, în care fiecare dintre noi serveşte un as celuilalt. Eram colegi, apoi amici, eram inamici, apoi confidenţi, eram amanţi şi apoi inamici din nou.
Bucăţi de vreme ... până am încetat să vreau să-l înţeleg, să-l descos până în viscere, să-l disec. Abia atunci foamea şi nevoia mea de putere a slăbit şi m-am trezit în neputinţă.
El a câştigat controlul.
El era atent...

if I couldn't sleep could you sleep?

Concomitent cu procesele gandirii mi-au revenit si insomniile. Crunte, epuizante, atroce! Ma trezesc dimineata - asta daca te poti trezi din nesomn - dezorientata si lipsita de energie. Dar imi vine sa scriu. Vorba lui Paler: "scriu ca si cum as vorbi" dar n-am energie sa vorbesc si nici curaj.
Si uite asa mi-am adus aminte de cantecelul asta care zice asa frumos:

"If I couldn't sleep could you sleep?
Could you paint me better off?
Could you sympathize with my needs? I
know you think I need a lot ... "

Un om prin lume trece

Undeva la 15, 16 ani citeam cu poftă Sandra Brown şi nu împărtăşeam asta cu nimeni sau aproape cu nimeni - pentru că aveam dealeri care furnizau "marfa". Atunci era marele meu secret savuros, acum este amuzant. Atunci era pasiune sau descoperirea ei, acum aş considera-o literatură de proastă calitate. A urmat Zevaco, Jules Verne şi bineînţeles epoca Rebreanu care continuă şi azi, Kafka, Nietzsche şi Freud s-au întrepătruns iar Baricco a fost de suflet. În mod ironic cele mai intense pasiuni ale vieţii mele, mai devreme sau mai târziu, au devenit "literatură de proastă calitate". Spun astfel, nu spre a le ştirbi valoarea ci pentru a sublinia atitudinea mea faţă de ele - îmi este foarte uşor să trec în derizoriu aproape orice. Şi nu ştiu dacă e vorba de faptul că mă plictisesc relativ repede sau sunt absolut şi iremediabil instabilis. Un înţelept ar spune, probabil, că e vorba de o problemă de selecţie. Introspecţia, anamneza şi toate celelalte instrumente de autocunoaştere trădează totuşi opţiuni propice la momente oportune. Şi atunci?! Ce faci când o lume de valori dintre cele mai însemnate, care au semnificaţie şi sens absolut, devine anostă, sălcie, plicticoasă? ... Poate, până la urmă, probabilitatea de a distruge un lucru este direct proporţională cu valoarea lui!

Dar să revin la cărţi. Am citit de-a lungul timpului cam tot ce mi-a căzut în mână - fără selecţie - dacă mi-au plăcut primele câteva paragrafe am şi terminat lectura, dacă nu, m-am chinuit puţin şi-am renunţat într-un final. Puţine sunt însă cărţile care să-mi resusciteze emoţii felurite la fiecare idee, cuvânt, reflexie, remarcă - la asta însă parcă am iubit şi virgulele. Iată un paragraf:

"De cîteva săptămîni încerc să zăresc în direcţia mlaştinei silueta Eleonorei, aşa cum a plecat, cu trenciul pe umeri. Ca să treacă vremea mai uşor, m-am apucat să scriu. Chiar dacă nu ştiu ce se va întîmpla cu aceste pagini, dacă vor fi citite de cineva vreodată sau vor putrezi aici.
De fapt, scriu cum aş vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbeşte uneori, moare, nu-i aşa? Pe toţi cei care veţi auzi, eventual, ce spun, vă consider judecătorii mei. M-am săturat să discut doar cu mine, să mă judec singur. Şi cînd vă gîndiţi, domnilor, că a fost o vreme în adolescenţa mea insolentă cînd am vrut să mă fac sfînt, profet, predicator sau aşa ceva şi să mă duc în pustiu." Octavian Paler - Viata pe un peron