Un om prin lume trece

Undeva la 15, 16 ani citeam cu poftă Sandra Brown şi nu împărtăşeam asta cu nimeni sau aproape cu nimeni - pentru că aveam dealeri care furnizau "marfa". Atunci era marele meu secret savuros, acum este amuzant. Atunci era pasiune sau descoperirea ei, acum aş considera-o literatură de proastă calitate. A urmat Zevaco, Jules Verne şi bineînţeles epoca Rebreanu care continuă şi azi, Kafka, Nietzsche şi Freud s-au întrepătruns iar Baricco a fost de suflet. În mod ironic cele mai intense pasiuni ale vieţii mele, mai devreme sau mai târziu, au devenit "literatură de proastă calitate". Spun astfel, nu spre a le ştirbi valoarea ci pentru a sublinia atitudinea mea faţă de ele - îmi este foarte uşor să trec în derizoriu aproape orice. Şi nu ştiu dacă e vorba de faptul că mă plictisesc relativ repede sau sunt absolut şi iremediabil instabilis. Un înţelept ar spune, probabil, că e vorba de o problemă de selecţie. Introspecţia, anamneza şi toate celelalte instrumente de autocunoaştere trădează totuşi opţiuni propice la momente oportune. Şi atunci?! Ce faci când o lume de valori dintre cele mai însemnate, care au semnificaţie şi sens absolut, devine anostă, sălcie, plicticoasă? ... Poate, până la urmă, probabilitatea de a distruge un lucru este direct proporţională cu valoarea lui!

Dar să revin la cărţi. Am citit de-a lungul timpului cam tot ce mi-a căzut în mână - fără selecţie - dacă mi-au plăcut primele câteva paragrafe am şi terminat lectura, dacă nu, m-am chinuit puţin şi-am renunţat într-un final. Puţine sunt însă cărţile care să-mi resusciteze emoţii felurite la fiecare idee, cuvânt, reflexie, remarcă - la asta însă parcă am iubit şi virgulele. Iată un paragraf:

"De cîteva săptămîni încerc să zăresc în direcţia mlaştinei silueta Eleonorei, aşa cum a plecat, cu trenciul pe umeri. Ca să treacă vremea mai uşor, m-am apucat să scriu. Chiar dacă nu ştiu ce se va întîmpla cu aceste pagini, dacă vor fi citite de cineva vreodată sau vor putrezi aici.
De fapt, scriu cum aş vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbeşte uneori, moare, nu-i aşa? Pe toţi cei care veţi auzi, eventual, ce spun, vă consider judecătorii mei. M-am săturat să discut doar cu mine, să mă judec singur. Şi cînd vă gîndiţi, domnilor, că a fost o vreme în adolescenţa mea insolentă cînd am vrut să mă fac sfînt, profet, predicator sau aşa ceva şi să mă duc în pustiu." Octavian Paler - Viata pe un peron