Geniul lui García Márquez săvârşeşte miracolul: dincolo de substanţa epică, desfăşurată cu predilecţie într-un bordel din Barranquilla – oraş în care şi-a petrecut anii de liceu şi în care, mai târziu, ca tânăr ziarist, a trăit viaţa boemă a intelectualilor săraci nonconformişti ai epocii, cu tumultuoasele-i discuţii politice, literare şi artistice dar şi cu frecventarea asiduă a cârciumilor şi bordelurilor –, romanul este o meditaţie subtilă şi melancolică a omului timpurilor noastre asupra iubirii, în sensul cel mai pur, mai nobil şi mai generos de care este capabilă fiinţa umană.
[...] Trebuie să fiu, pesemne, condamnat la tinereţe eternă, mi-a trecut prin cap, fiindcă profilul meu cabalin nu va semăna în veci nici cu cel de vajnic locuitor din Caraibe, cum a fost tata, şi nici cu cel roman imperial al mamei. Adevărul e că primele schimbări sunt atât de lente, că abia dacă se zăresc şi te vezi mai departe de dinlăuntru ca întotdeauna, dar ceilalţi le remarcă de dinafară.
În cea de a cincea decadă, începusem să-mi imaginez ce însemna bătrâneţea, când am constatat cele dintâi goluri ale memoriei. Îmi căutam prin toată casa ochelarii, până descopeream că îi aveam pe nas, sau mă băgăm cu ei sub duş, sau mi-i puneam pe cei de citit fără să mi-i scot pe cei de distanţă. Într-o zi am luat micul dejun de două ori, pentru că am uitat şi am învăţat să recunosc îngrijorarea prietenilor când nu îndrăzneau să-mi atragă atenţia că le povesteam aceeaşi anecdotă pe care le-o spusesem săptămâna trecută. Pe vremea aceea aveam în minte un pomelnic cu chipuri cunoscute şi altul cu numele fiecăruia, dar, în momentul când trebuia să salut, nu izbuteam să fac să coincidă chipurile şi numele.
Vârsta mea sexuală nu m-a preocupat niciodată, pentru că puterile mele nu depindeau atât de mine, cât de ele, şi ele ştiau cum s-o facă şi de ce anume atunci când voiau. Astăzi râd de băieţii de optzeci de ani care se duc la doctor îngroziţi de obsesiile astea, fără să ştie că la nouăzeci e şi mai rău, dar nu mai contează: sunt riscurile de a fi în viaţă. În schimb, e o binecuvântare a vieţii că memoria bătrânilor slăbeşte pentru lucrurile care nu sunt esenţiale, dar că rareori dă greş pentru cele care ne interesează cu adevărat. Cicero a ilustrat aceasta dintr-o trăsătură de condei: „Nu-i pe lume bătrân care să uite unde şi a ascuns comoara"[...]
García Márquez - Povestea târfelor mele triste
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu