Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 10 august 2016

Pe ăsta l-am numit "Universe". Neaccentuat (adică fără "the").
Vopsea acrilică pe pânză. E abstract și ciudat.
Ciudat ca orice abstract. Ciudat ca mine.
Mai am mult de lucru la Universe.
Revin!

duminică, 12 iunie 2016

Insomnia, gen epic

Deşi deunăzi mă lăudam cuiva că-mi trecură insomniile care, ce-i drept, mi-au fost necontenit muze irefutabile şi prilej de introspecţie, iată-mă, din nou, luptându-mă cu una insolentă şi atroce. Am depistat-o de cum m-am băgat în pat cu gândul "Sper să dorm ..." Ce eroare dar şi ce ironie: am "trezit" insomnia de teama insomniei!
În primă fază dau drumul la Tourette "Mama dracului ...! Băga-s-ar ...! Fir-ar ...!" şi alte asemenea, care nu pot fi reproduse. Fireşte, nu mă repet circa două-trei minute! Apoi mă calmez, îmi induc starea Zen şi caut, cu sârguinţă, un procedeu sistematic de a-mi înşela conştientul, de a-l anihila şi de a mă strămuta în lumea oniricului.
"Bun" zic, "să numărăm descrescător!" Şi încep: "1000, 999, 998 ... dar oare care-o fi cel mai mare număr pe care mi-l pot imagina? Mie ... milion ... ... ... cvadrilion ... cvadriliard ... 9-mii-9-sute-9-zeci-şi-9-de-miliarde-de-cvadrilioane-de-cvadriliarde - când eram micuţă, "catraliardul" era la putere, era cel mai mare posibil! "Mami, te iubesc cât un catraliard!" ... ha, ha, când eram mică îmi plăceau bărbaţii cu mustaţă. Ce stupid! Sinonime la "stupid" ... absurd, tâmpit, aberant ... "Aberant" este o persoană care nu bea bere. ... Redundanţa eufemismului futil în ortoepică ?!? Cee!?! ... Mama dracului, păi aşa nu mai adorm niciodată!
Altceva!
Ştiu!
Oile!
Stânga păşune, dreapta păşune, gard între! Oile mele în stânga, cu berbeci, mieluşei şi doi câini ciobăneşti. Perfect! "Vă poftesc să ţopăiţi peste gard!" O oaie... două oi... trei oi, vine un berbec afurisit şi îndărătnic şi intră cu capul în gard. Îmi strică gardul. Mare osteneală să repar gardul pentru că nu găseam cuiele. Apoi mai trec vreo două oi, următoarele se apucă să execute Tsukahara şi flic-flacuri cu aterizare în şpagat. Urmează câţiva mieluşei care, normal, n-au cum să ţopăie peste. Îi iau sub braţ si mă căznesc să-i trec dincolo. Când întorc capul, câteva oi tembele jucau lapte-gros. Mă prăpădesc de râs privindu-le cum se îmbulzesc şi se încalecă formând un morman "flufy" de lână creaţă. "La dracu, unde-s câinii?" ... şi uite aşa am dus-o până la 4 dimineaţa.
M-am trezit la 7, mai răvăşită decât oile mele, cautându-mi hainele în frigider!

duminică, 22 mai 2016

DOOM2

Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită - abreviat DOOM2.

Se adresează tuturor celor care vor să se exprime corect şi în conformitate cu normele lingvistice actuale, atât în scris cât şi oral. Eugen Simion semnalează cu mult rafinament şi bun-simţ în "Cuvânt-înainte" că românii sunt "mai refractari" în privinţa ortografiei. Eu nu cred că doar în privinţa ortografiei s-ar putea aplica această sintagmă ci consider că putem extrapola fără a ne face griji că savârşim o nedreptate. Ba mai mult, atributul "refractar" îmi sună mult prea blând când, de fapt, colcăie ţărişoara de agramaţi! Mă încumet în a cita un mare gânditor în viaţă:

"Eu cred că superficialitatea a devenit “literă de lege” în ţara asta. [...] Credeţi că mai încape aici vreun sentiment de ruşine (sau de vină, sau remuşcare) faţă de propria neştiinţă sau greşeală? Nu! Atitudinea lor va fi întotdeauna aceeaşi: “Aşa, şi… care-i problema”?! Ruşinea, eventual revolta, au rămas în apanajul unor oameni “ciudăţei”, posibil pe cale de dispariţie, cu nişte caracteristici rare: coloană vertebrală(!), bun-simţ, empatie, onestitate, spirit ..."
Cornel, May 4, 2012

sâmbătă, 4 aprilie 2015

Bătrânul copac

L-am zărit la celălalt capăt al trecerii de pietoni. Anacronic şi complet izolat de furnicarul şi tumultul unei după-amiezi de duminică. Îl ajuta un toiag. Mi-am imaginat că nu-i servea doar ca sprijin la mers ci şi ca susţinere a spiritului. Un spirit care nu îţi sugerează nimic trivial, după a cărui cortină ai putea descoperi, fără efort, capacitatea de a pătrunde legile fundamentale şi esenţiale ale lumii. N-am reuşit să-i dau o vârstă dar, dacă ar fi fost un copac căruia să-i poţi număra inelele de ţesut, ar fi fost unul matusalemic, în haină de doc, decolorată şi tocită de vreme. Da, un copac secular, în mantie lumească, încercând cu osteneală să traverseze pe o zebră profană. Stângaci, căutându-şi parcă un echilibru în eter, nesigur şi neîncrezător în asfaltul vopsit, a făcut un prim pas. Atunci şi acolo lumea s-a oprit în loc! Hârâitul maşinilor s-a diluat iar freamătul străzii a pălit, în vreme ce copacul meu - de-acum era al meu -, traversa parcă un an sideral. Nu pot spune cu exactitate cât timp i-a luat lui să înfăptuiască un lucru atât de banal pentru noi toţi, dar mie mi-a părut c-ar fi trecut o eternitate. Mi-am imaginat chiar, cum trunchiului său i s-a mai adăugat un inel în răstimp. I-am pierdut apoi silueta agăţată de toiag, neagră şi gârbovă, printre magnoliile parcului, gândindu-mă că gheena asta nu-i a lui, că poate s-a rătăcit în lumea asta de care sigur nu mai aparţine, care sigur nu-l mai vede şi cu siguranţă nu-l mai înţelege.

marți, 24 aprilie 2012

Woman dreaming

Îmi săruta picioarele, apoi coapsele, apoi spatele şi gâtul. Visam. Am deschis ochii şi am privit spre fereastră. Lumină gri de iarnă. Am întors capul şi i-am găsit privirea. I-am zâmbit şi mi-a răspuns. Un zâmbet în loc de 'bună dimineaţa'. Aşa e mereu. Nu era vis dar mă simţeam ca şi cum ar fi fost.
Dimineaţa nu prea vorbim. Puţine cuvinte - multe priviri. Poate, aşa cum spunea Octavian Paler, visăm la o elocinţă mai profundă decât a cuvintelor... deşi uneori aş vrea să-mi urlu fericirea.

Priviri calde pentru dimineţi gri de iarnă. Şi apoi cafeaua - tot caldă.

Suntem amândoi prinşi în acelaşi destin al clipei, fiecare cu ceaşca lui de cafea în faţă, fumăm şi ne privim tăcerile lungi, rupţi de tumultul zilelor obişnuite, izolaţi în veşnicia unei dimineţi gri de iarnă.

Face cea mai bună cafea pe care am gustat-o vreodată. E bună pentru că o face el.


Tablou de Christian Vernet - Woman dreamin'

luni, 23 aprilie 2012

Memoria de mis putas tristes

Geniul lui García Márquez săvârşeşte miracolul: dincolo de substanţa epică, desfăşurată cu predilecţie într-un bordel din Barranquilla – oraş în care şi-a petrecut anii de liceu şi în care, mai târziu, ca tânăr ziarist, a trăit viaţa boemă a intelectualilor săraci nonconformişti ai epocii, cu tumultuoasele-i discuţii politice, literare şi artistice dar şi cu frecventarea asiduă a cârciumilor şi bordelurilor –, romanul este o meditaţie subtilă şi melancolică a omului timpurilor noastre asupra iubirii, în sensul cel mai pur, mai nobil şi mai generos de care este capabilă fiinţa umană.

[...] Trebuie să fiu, pesemne, condamnat la tinereţe eternă, mi-a trecut prin cap, fiindcă profilul meu cabalin nu va semăna în veci nici cu cel de vajnic locuitor din Caraibe, cum a fost tata, şi nici cu cel roman imperial al mamei. Adevărul e că primele schimbări sunt atât de lente, că abia dacă se zăresc şi te vezi mai departe de dinlăuntru ca întotdeauna, dar ceilalţi le remarcă de dinafară.
În cea de a cincea decadă, începusem să-mi imaginez ce însemna bătrâneţea, când am constatat cele dintâi goluri ale memoriei. Îmi căutam prin toată casa ochelarii, până descopeream că îi aveam pe nas, sau mă băgăm cu ei sub duş, sau mi-i puneam pe cei de citit fără să mi-i scot pe cei de distanţă. Într-o zi am luat micul dejun de două ori, pentru că am uitat şi am învăţat să recunosc îngrijorarea prietenilor când nu îndrăzneau să-mi atragă atenţia că le povesteam aceeaşi anecdotă pe care le-o spusesem săptămâna trecută. Pe vremea aceea aveam în minte un pomelnic cu chipuri cunoscute şi altul cu numele fiecăruia, dar, în momentul când trebuia să salut, nu izbuteam să fac să coincidă chipurile şi numele.
Vârsta mea sexuală nu m-a preocupat niciodată, pentru că puterile mele nu depindeau atât de mine, cât de ele, şi ele ştiau cum s-o facă şi de ce anume atunci când voiau. Astăzi râd de băieţii de optzeci de ani care se duc la doctor îngroziţi de obsesiile astea, fără să ştie că la nouăzeci e şi mai rău, dar nu mai contează: sunt riscurile de a fi în viaţă. În schimb, e o binecuvântare a vieţii că memoria bătrânilor slăbeşte pentru lucrurile care nu sunt esenţiale, dar că rareori dă greş pentru cele care ne interesează cu adevărat. Cicero a ilustrat aceasta dintr-o trăsătură de condei: „Nu-i pe lume bătrân care să uite unde şi a ascuns comoara"[...]
García Márquez - Povestea târfelor mele triste

joi, 12 aprilie 2012

În faţa legii

În faţa legii stă un păzitor. La acest păzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege. Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai târziu.
"Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu."
Întrucât poarta legii este deschisă ca întotdeauna, iar păzitorul se dă într-o parte, omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior. Când păzitorul observă asta, râde şi spune:
"Dacă te ispiteşte într-atât, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă: am putere. Şi nu sunt decât păzitorul cel mai de jos. La intrarea în fie­care sală stau, însă, alţi păzitori, unul mai puter­nic decât altul. Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc." La asemenea dificultăţi nu se aşteptase omul de la ţară; că doar legea trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemână, îşi zice el; dar, acum, când priveşte mai bine la păzitorul îmbrăcat cu şubă, la nasul lui mare şi ascuţit, la barba lui tătărască răsfirată şi neagră, se hotărăşte totuşi, mai bine să aştepte până ce i se va îngădui să intre. Păzitorul îi dă un scăunel şi-i spuse să şadă lângă uşă, de-o parte. Acolo stă zile şi ani în şir. Mai face multe încercări de-a fi lăsat înăuntru şi-l oboseşte pe păzitor cu insistenţele sale. Adeseori păzitorul îl supune la mici interogatorii, îl întreabă de unde e de fel şi multe altele, dar sunt întrebări puse doar de cum pun domnii cei mari; iar la urmă îi spune tot mereu că încă nu-i poate da drumul înăuntru. Omul, care-şi luase multe lucruri cu el la drum, foloseşte totul, oricât ar fi fost de preţios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept că primeşte tot ce i se dă, dar spune de fiecare dată: "Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă." De-a lungul nenumăraţilor ani, omul îl observă pe păzitor aproape fără întrerupere. Uită de ceilalţi păzitori, şi acesta, primul, îi apare ca singurul obstacol care-l împiedică să intre în lege. Blestemă nefericita întâmplare, în primii ani cu glas tare şi fără să ţină seama de nimic, mai târziu, pe măsură ce îmbătrâneşte, doar mormăind în barbă pentru sine. Dă tot mai mult în mintea copiilor şi, de vreme ce de-a lungul anilor a ajuns să-i cunoască păzitorului până şi purecii din gulerul şubei, se roagă şi de pureci să-l ajute a-l îndupleca. Într-un târziu, vederea îi slăbeşte şi nu mai ştie dacă in jurul lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înşală doar ochii. Dar distinge acum prin întuneric o strălucire nestinsă care răzbate pe uşa legii. Numai că nu mai apucă să trăiască mult. În preajma morţii, toată experienţa din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe care încă n-a apucat s-o pună păzitorului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucât nu-şi mai poate ridica în sus trupul care a început să se înţepenească. Păzito­rul trebuie să se aplece adânc, până la el, întrucât diferenţa de înălţime s-a schimbat mult în defavoarea omului.
"Acu ce mai vrei să ştii? întreabă păzitorul, nu te mai saturi o dată."
"Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea, grăieşte omul, cum se face atunci că, în atâta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru?"
Păzitorul îşi dă seama că sfârşitul omului e aproape şi, pentru a mai răzbi până la auzul lui care se stinge, răcneşte la el:
"Pe aici, nimeni altcineva nu ar fi putut să intre, întrucât intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid."
 
Franz Kafka - Vor dem Gesetz

luni, 2 aprilie 2012

The... "not so perfect" vagina!

Eu nu sunt o feministă, cel puţin nu în sensul atribuit acestei doctrine în zilele şi societatea de azi. Consider că femeia a câştigat deja ce era de câştigat, cu ceva timp în urmă, progresiv ce-i drept, prin vocea unor aprige luptătoare, cum ar fi Olympe de Gouges sau Mary Wollstonecraft, care milita pentru o ordine socială bazată pe raţiune. În schimb, nu sunt de acord cu unele idei ale feminismului contemporan reprezentat, de exemplu, de Alice Schwarzer care pledează pentru interzicerea filmelor porno pe motiv că acestea ar prejudicia semnificativ respectul faţă de femei. O mare inepţie. Femeia nu este un animal iraţional care să aibă nevoie de indicaţii de conduită iar dacă ea a pierdut astăzi din respectul de sine, asta se datorează exclusiv propriilor acţiuni.
Am câştigat dreptul de a fi egale cu bărbaţii! Acum să vedem cum îi dăm pe spate?!
Femei şi bărbaţi luptăm în aceeaşi măsură cu timpul şi gravitaţia. La ei potenţa, la noi celulita, la ei chelia, la noi ridurile, la ei prostata, la noi ţâţele şi tot aşa, chică câte ceva...
Consider că aspectul fizic este important într-o oarecare măsură dar, sub nicio formă, nu-i important în toată măsura, asa cum judecă, sau nu, unele reprezentante ale sexului din care fac parte.
Continua cautare a perfecţiunii, aşa cum şi-o imaginează unele dintre noi, a dus în ultima vreme la excese stupide. De la pastilele de slăbit la liposucţie, lifting facial, implant mamar, rinoplasie, otoplastie şi alte plastii de care eu nu am aflat încă. Am aflat, în schimb, de labioplastie, care este o operaţie genitală şi presupune micşorarea labiilor mici, de cele mai multe ori din motive pur estetice, pe principiul: mai puţin înseamnă automat mai bine şi mai fain! ... Şi uite aşa, încetul cu încetul, se duce dracului acceptarea de sine!
 .......................................................
Am senzaţia că, deşi am evoluat atât de mult, suntem din ce în ce mai tâmpiţi.

Link (pentru cine are curaj :)):
The perfect vagina

vineri, 30 martie 2012

La semafor

Bate un vânt rece şi tăios. Plouă mărunt. Mă îndrept cu paşi iuţi spre birou, tremurând din toate mădularele. La semafor, roşu. Normal! Înjur ceva în gând.
Înţepenesc pe trotuar cu umerii ridicaţi, pumnii strânşi, picioarele adunate şi rigide sperând ca astfel să-mi pierd pentru cele câteva secunde de aşteptare, capacitatea de a mai simţi vreun stimul din exterior. Lângă mine, prea aproape, un tip. Îl observ cu privirea periferică studiindu-mă insistent, din vârful cozii până la tocuri, apoi ia aceeaşi poziţie ca şi mine. Ţeapăn, cu picioarele adunate, mâinile strânse pe lângă corp, pumnii strânşi, privirea înainte. Mă întorc curioasă spre el. Se întoarce aşijderea. Îmi aşez geanta pe umăr, înjurând din nou ceva în gând. Mă imită şi îşi pune pe umăr o geantă fictivă. Zâmbesc ironic în timp ce-mi aranjez fusta ridicată de vânt. Îmi reproduce gestul, aranjându-şi o fustă imaginară. Verde. Pornim! O zbughesc pe trecerea de pietoni, hotărâtă să nu dau mai multă importanţă decât merită, acestui eveniment. Mă urmăreşte întocmai. Ajung pe celălalt trotuar simţindu-mă ca după o cursă de viteză în care treci linia de sosire umăr la umăr cu adversarul.
Mă opresc. Se opreşte. Zic:
"Eu am tot dulapul în geanta asta! Dacă ţi-aş da cu ea în cap, ai putea să faci diferenţa clară între material şi fantezie! Vrei să mimezi şi asta?" Luat pe neaşteptate, se fâstâceşte. ... "Iar fusta, fusta aia, îţi stă ca dracu' peste blugi şi are o culoare oribilă!"
Trezit dintr-o dată din uimire, începe a râde cu poftă. Zâmbesc şi eu, îi întorc spatele şi pornesc grăbită mai departe.
Spaţiul meu intim este din nou liber!

joi, 29 martie 2012

Eseu despre piciorul Femeii

S-a scris despre iubire, amor, patimă, dorinţă, pasiune, sex şi alte asemenea. Les connaisseur, (cunoscătorii, pentru noi) au întors femeia pe toate părţile, preamărind-o sau ponegrind-o, în versuri sau în proză, pe şleau sau în metafore, opere desăvârşite sau dimpotrivă. "Femeia", cu sau fără majusculă, a fost şi este animal de studiu şi subiect desăvârşit pentru slove de tot felul.
Bag de seamă însă, că poezia voluptăţii şi calvarului femeii s-a transformat în timp în studiu de proporţii restrânse, ce tratează, îndeosebi, aspecte legate de perfecţiunea (sau imperfecţiunea) formei - o abordare de altfel pertinentă pentru marea majoritate a celor care au impresia că latura intrinsecă a fost deja epuizată.
M-a contrariat o lectură recentă, scrisă de Mihai Rapcea:

"Ideea mi-a venit pe cand admiram in tramvaiul 34 (ce merge catre Bucur Obor) picioarele ce se iveau de sub fusta unei femei. Mi-am spus atunci, privind ganditor catre ele: “Am citit atatea tampenii la viata mea, scrise de altii !” Dar n-am citit nimic despre picioare. In special despre piciorul femeii. Despre misterul acestei minunate creatii a lui Dumnezeu. De ce nu !? Si iata acum expusa pe larg si cu lux de amanunte viziunea mea asupra piciorului femeii. [...]"
Mihai Rapcea