Woman dreaming

Îmi săruta picioarele, apoi coapsele, apoi spatele şi gâtul. Visam. Am deschis ochii şi am privit spre fereastră. Lumină gri de iarnă. Am întors capul şi i-am găsit privirea. I-am zâmbit şi mi-a răspuns. Un zâmbet în loc de 'bună dimineaţa'. Aşa e mereu. Nu era vis dar mă simţeam ca şi cum ar fi fost.
Dimineaţa nu prea vorbim. Puţine cuvinte - multe priviri. Poate, aşa cum spunea Octavian Paler, visăm la o elocinţă mai profundă decât a cuvintelor... deşi uneori aş vrea să-mi urlu fericirea.

Priviri calde pentru dimineţi gri de iarnă. Şi apoi cafeaua - tot caldă.

Suntem amândoi prinşi în acelaşi destin al clipei, fiecare cu ceaşca lui de cafea în faţă, fumăm şi ne privim tăcerile lungi, rupţi de tumultul zilelor obişnuite, izolaţi în veşnicia unei dimineţi gri de iarnă.

Face cea mai bună cafea pe care am gustat-o vreodată. E bună pentru că o face el.

Tablou de Christian Vernet - Woman dreamin'

Memoria de mis putas tristes

Geniul lui García Márquez săvârşeşte miracolul: dincolo de substanţa epică, desfăşurată cu predilecţie într-un bordel din Barranquilla – oraş în care şi-a petrecut anii de liceu şi în care, mai târziu, ca tânăr ziarist, a trăit viaţa boemă a intelectualilor săraci nonconformişti ai epocii, cu tumultuoasele-i discuţii politice, literare şi artistice dar şi cu frecventarea asiduă a cârciumilor şi bordelurilor –, romanul este o meditaţie subtilă şi melancolică a omului timpurilor noastre asupra iubirii, în sensul cel mai pur, mai nobil şi mai generos de care este capabilă fiinţa umană.

[...] Trebuie să fiu, pesemne, condamnat la tinereţe eternă, mi-a trecut prin cap, fiindcă profilul meu cabalin nu va semăna în veci nici cu cel de vajnic locuitor din Caraibe, cum a fost tata, şi nici cu cel roman imperial al mamei. Adevărul e că primele schimbări sunt atât de lente, că abia dacă se zăresc şi te vezi mai departe de dinlăuntru ca întotdeauna, dar ceilalţi le remarcă de dinafară.
În cea de a cincea decadă, începusem să-mi imaginez ce însemna bătrâneţea, când am constatat cele dintâi goluri ale memoriei. Îmi căutam prin toată casa ochelarii, până descopeream că îi aveam pe nas, sau mă băgăm cu ei sub duş, sau mi-i puneam pe cei de citit fără să mi-i scot pe cei de distanţă. Într-o zi am luat micul dejun de două ori, pentru că am uitat şi am învăţat să recunosc îngrijorarea prietenilor când nu îndrăzneau să-mi atragă atenţia că le povesteam aceeaşi anecdotă pe care le-o spusesem săptămâna trecută. Pe vremea aceea aveam în minte un pomelnic cu chipuri cunoscute şi altul cu numele fiecăruia, dar, în momentul când trebuia să salut, nu izbuteam să fac să coincidă chipurile şi numele.
Vârsta mea sexuală nu m-a preocupat niciodată, pentru că puterile mele nu depindeau atât de mine, cât de ele, şi ele ştiau cum s-o facă şi de ce anume atunci când voiau. Astăzi râd de băieţii de optzeci de ani care se duc la doctor îngroziţi de obsesiile astea, fără să ştie că la nouăzeci e şi mai rău, dar nu mai contează: sunt riscurile de a fi în viaţă. În schimb, e o binecuvântare a vieţii că memoria bătrânilor slăbeşte pentru lucrurile care nu sunt esenţiale, dar că rareori dă greş pentru cele care ne interesează cu adevărat. Cicero a ilustrat aceasta dintr-o trăsătură de condei: „Nu-i pe lume bătrân care să uite unde şi a ascuns comoara"[...]

García Márquez - Povestea târfelor mele triste

În faţa legii

În faţa legii stă un păzitor. La acest păzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege. Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai târziu.
"Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu."
Întrucât poarta legii este deschisă ca întotdeauna, iar păzitorul se dă într-o parte, omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior. Când păzitorul observă asta, râde şi spune:
"Dacă te ispiteşte într-atât, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă: am putere. Şi nu sunt decât păzitorul cel mai de jos. La intrarea în fie­care sală stau, însă, alţi păzitori, unul mai puter­nic decât altul. Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc." La asemenea dificultăţi nu se aşteptase omul de la ţară; că doar legea trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemână, îşi zice el; dar, acum, când priveşte mai bine la păzitorul îmbrăcat cu şubă, la nasul lui mare şi ascuţit, la barba lui tătărască răsfirată şi neagră, se hotărăşte totuşi, mai bine să aştepte până ce i se va îngădui să intre. Păzitorul îi dă un scăunel şi-i spuse să şadă lângă uşă, de-o parte. Acolo stă zile şi ani în şir. Mai face multe încercări de-a fi lăsat înăuntru şi-l oboseşte pe păzitor cu insistenţele sale. Adeseori păzitorul îl supune la mici interogatorii, îl întreabă de unde e de fel şi multe altele, dar sunt întrebări puse doar de cum pun domnii cei mari; iar la urmă îi spune tot mereu că încă nu-i poate da drumul înăuntru. Omul, care-şi luase multe lucruri cu el la drum, foloseşte totul, oricât ar fi fost de preţios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept că primeşte tot ce i se dă, dar spune de fiecare dată: "Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă." De-a lungul nenumăraţilor ani, omul îl observă pe păzitor aproape fără întrerupere. Uită de ceilalţi păzitori, şi acesta, primul, îi apare ca singurul obstacol care-l împiedică să intre în lege. Blestemă nefericita întâmplare, în primii ani cu glas tare şi fără să ţină seama de nimic, mai târziu, pe măsură ce îmbătrâneşte, doar mormăind în barbă pentru sine. Dă tot mai mult în mintea copiilor şi, de vreme ce de-a lungul anilor a ajuns să-i cunoască păzitorului până şi purecii din gulerul şubei, se roagă şi de pureci să-l ajute a-l îndupleca. Într-un târziu, vederea îi slăbeşte şi nu mai ştie dacă in jurul lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înşală doar ochii. Dar distinge acum prin întuneric o strălucire nestinsă care răzbate pe uşa legii. Numai că nu mai apucă să trăiască mult. În preajma morţii, toată experienţa din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe care încă n-a apucat s-o pună păzitorului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucât nu-şi mai poate ridica în sus trupul care a început să se înţepenească. Păzito­rul trebuie să se aplece adânc, până la el, întrucât diferenţa de înălţime s-a schimbat mult în defavoarea omului.
"Acu ce mai vrei să ştii? întreabă păzitorul, nu te mai saturi o dată."
"Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea, grăieşte omul, cum se face atunci că, în atâta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru?"
Păzitorul îşi dă seama că sfârşitul omului e aproape şi, pentru a mai răzbi până la auzul lui care se stinge, răcneşte la el:
"Pe aici, nimeni altcineva nu ar fi putut să intre, întrucât intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid." 

Franz Kafka - Vor dem Gesetz

The... "not so perfect" vagina!

Eu nu sunt o feministă, cel puţin nu în sensul atribuit acestei doctrine în zilele şi societatea de azi. Consider că femeia a câştigat deja ce era de câştigat, cu ceva timp în urmă, progresiv ce-i drept, prin vocea unor aprige luptătoare, cum ar fi Olympe de Gouges sau Mary Wollstonecraft, care milita pentru o ordine socială bazată pe raţiune. În schimb, nu sunt de acord cu unele idei ale feminismului contemporan reprezentat, de exemplu, de Alice Schwarzer care pledează pentru interzicerea filmelor porno pe motiv că acestea ar prejudicia semnificativ respectul faţă de femei. O mare inepţie. Femeia nu este un animal iraţional care să aibă nevoie de indicaţii de conduită iar dacă ea a pierdut astăzi din respectul de sine, asta se datorează exclusiv propriilor acţiuni.
Am câştigat dreptul de a fi egale cu bărbaţii! Acum să vedem cum îi dăm pe spate?!
Femei şi bărbaţi luptăm în aceeaşi măsură cu timpul şi gravitaţia. La ei potenţa, la noi celulita, la ei chelia, la noi ridurile, la ei prostata, la noi ţâţele şi tot aşa, chică câte ceva...
Consider că aspectul fizic este important într-o oarecare măsură dar, sub nicio formă, nu-i important în toată măsura, asa cum judecă, sau nu, unele reprezentante ale sexului din care fac parte.
Continua cautare a perfecţiunii, aşa cum şi-o imaginează unele dintre noi, a dus în ultima vreme la excese stupide. De la pastilele de slăbit la liposucţie, lifting facial, implant mamar, rinoplasie, otoplastie şi alte plastii de care eu nu am aflat încă. Am aflat, în schimb, de labioplastie, care este o operaţie genitală şi presupune micşorarea labiilor mici, de cele mai multe ori din motive pur estetice, pe principiul: mai puţin înseamnă automat mai bine şi mai fain! ... Şi uite aşa, încetul cu încetul, se duce dracului acceptarea de sine!
 .......................................................
Am senzaţia că, deşi am evoluat atât de mult, suntem din ce în ce mai tâmpiţi.

Link (pentru cine are curaj :)):
The perfect vagina